Pe Ana, eu nu am cunoscut-o. Nu pot să afirm asta, pentru că pe Ana nu o cunoști pur și simplu. Ana este un proces de cunoaștere, unul contagios, de îmbunătățire a variantei fiecăruia dintre noi. Deopotrivă bărbați și femei. Pe Ana, o digeri literă cu literă, arhaism cu neologism, cu like și share.
Eu m-am ciocnit de ea pe Facebook. De fapt, ea s-a ciocnit în mine și a rămas acolo, fiindu-mi siameză și completare la stocul lipsă.
După ce am întâlnit-o și am așezat-o-n ventriculul cu oameni mișto, am aflat că ea este sculptoriță. E sculptoriță de emoții, în cuvinte. Ea a prospectat femeia doar pentru a colora zâmbetul cititorului cu regăsire și cunoaștere.
Dar să continui întru răspunderea întrebării cap-de-articol. O luăm cu începutul, să ne dăm seama că ea e zâmbet și griji, înveliș de piele cu carne și oase, cum suntem şi noi, că plătește facturi, duce gunoiul, ratează tocăniţe, salvează mâțe și excelează-n umanitate.
Zi-mi despre tine, Ană. Știi ce sunt curioasă? De oamenii ce te-au zămislit. Cine şi cum erau ai tăi?
Ai mei aveau 23 de ani când m-am născut eu. Ei sunt de-o vârstă; amândoi sunt născuţi în iulie 1950. Mama e mai mare cu 18 zile decât tata. În vara asta, au împlinit 64 de ani, iar în mai au făcut 42 de ani de la căsătorie. Ştii ce e uimitor, Rox? Zăpăciţii ăştia de părinţi ai mei sunt şi acum la fel de… adolescenţi ca atunci când am deschis eu ochii asupra lor. M-au crescut, de la nouă luni, bunicii materni, iar pe ai mei mi-i amintesc venind să-şi vadă progenitura. Nişte tineri frumoşi şi veseli care-şi pupau şi drăgăleau bizara fetiţă care vorbea cu dicţie de la un an. Pe urmă, se duceau să se distreze cu prietenii lor. Veneau sâmbăta, pe după-amiază, şi plecau duminică-seara.
Deci părinți de weekend, ca cum ar veni. 🙂
Da, părinţi de weekend. Ioji şi Virgi, aşa-i cheamă pe ei: Iosif şi Virginia. Fata mea le spune pe nume, nu bunicul şi bunica. Era frumos la noi în weekendurile astea, că mai veneau şi fratele mamei cu nevasta lui, Marin şi Angela. Şi cu fetele lor, Cristina şi Carmen. Iar bunicii mei făceau sărbătoare din fiecare sfârşit din ăsta de săptămână, că erau câte două pe lună. Ştii doar că atunci maşinile circulau alternativ, o duminică alea cu numere cu soţ, iar în următoarea alea cu numere fără soţ.
Da, știu. Încă mi se pare ciudată treaba asta. 🙂
Ca multe alte decizii luate de comunişti, Rox. Asta era pentru scăderea consumului de benzină şi plata datoriei externe, visul cel mare al lui Ceauşescu.
Zi-mi de Ioji şi Virgi. Ce meserii aveau?
Tata a fost maistru-militar şi-a ieşit la pensie la 50 de ani, că aşa-i la militari. Deşi el n-a vrut deloc; era foarte tânăr pentru pensie. Mama a fost steno-dactilografă în cea mai mare parte; a lucrat ca secretară de când o ştiu. Bate la maşină cu metoda oarbă. Nu m-am învrednicit să-nvăţ de la ea. La-nceputurile mele publicistice, textele mi le bătea la maşină Radu, tatăl Radei, care se autoflagela aşa: „Nu sunt eu dactilografa ta de noapte?“. Aluzie la volumul excepţional al marii noastre poete care este Nora Iuga; are o carte care aşa se cheamă, Dactilografa de noapte.
Arhaismele de la cine le-ai iubit întâia dată? De la bunici?
Da, Rox, o parte sunt de la bunici. Când a murit bunicul meu, eram gravidă cu Rada. Şi ne-am întors cu toţii de la cimitir, ştii cum e, parastas după, tradiţii. Noi, nepoţii, eu, frate-meu şi verişoarele noastre, ne-am dus în salon, camera din stânga prăvăliei. Străbunicii şi bunicii noştri au fost negustori, iar încăperile din casa lor aveau numele cele vechi: prăvălie, salon, odăiţe etc. Şi ne-am aşezat în fotolii, amintindu-ne cum stăteam cu toţii acolo, cu bunicii, în vacanţe. Şi cum ne spunea el poveşti când eram mici, că ştia Creangă pe dinafară. Apropo, Rox, eu nu ţi-am spus că-l consider pe Creangă cel mai mare scriitor român, aşa-i? Şi absolut toţi am început să ne-amintim expresiile lui favorite: Aoleu, mă degeră! (pentru lucrurile neimportante prezentate drept capitale), bucurii sufleteşti (asta pentru necazuri), epitete gratuite (înjurăturile), ochiu’ ţi se zbate, semnu’ ţi se face, da’ să ştii că tot mai dai de-un necaz (luatul peste picior al superstiţiilor), neam de sârb, fecior de grec şi-am un frate ţigan, mort (nu suferea xenofobii). Şi-am râs, Rox, am râs toţi cu hohote, amintindu-ne de omul hâtru care-a fost el, am râs la o jumătate de oră după ce l-am îngropat. Şi n-am simţit niciunul vină, că el sigur a râs cu noi. El m-a-nvăţat că poţi să te joci cât voieşti cu vorbele. Şi de la el am auzit primele arhaisme, dar şi primul neologism, „a preconiza“.
Da’ știi ce ai omis să zici? Localitatea de unde sunt bunicii tăi și unde erau părinții tăi, unde locuiau ei în ne-weekenduri.
Da, da. Ai dreptate. Se numeşte Potlogi şi se află în judeţul Dâmboviţa, la graniţa de sud, foarte aproape de Bucureşti, la vreo 40 de kilometri. E un târguşor, nu un sat. Acolo e unul dintre palatele brâncoveneşti şi-a făcut Brâncoveanu şi-o biserică. Acolo m-a născut pe mine mama, în spatele casei, că rămăsese maternitatea doctorului Teoharide nedesfiinţată de comunişti, iar bunicul meu era administratorul spitalului, aşa că mama s-a simţit în siguranţă să mă nască acolo.
Și cum ai ajuns să locuiești Bucureștii? La ce vârstă? Când le-au rupt ai tăi inima bunicilor și te-au luat de tot?
La şapte ani, dar nu la Bucureşti, ci la Târgovişte, că şi Târgoviştea e aproape de Potlogi, 40 de kilometri la nord. Şi acolo stăteau şi stau şi acum părinţii mei. Acolo m-au dus la şcoală, c-au zis că şcoala de la ţară nu-i destulă pentru fata lor cam ciudată. 😀
Bine-bine… și totuși. Bucureștii? Când?
În 1992. Toamna. După ce-am terminat liceul şi… n-am intrat la facultate.
La care facultate?
La Drept. Am picat de trei ori consecutiv. Dădeau test-grilă la istorie, iar minţişoara mea nu cuprindea. Terminasem o secţie de Filologie-Istorie, istoria e pasiunea mea hai să-i zicem mai puţin cunoscută, dar grilă?! Am avut privilegiul, în ultimul an, să pic prima sub linie. E un sentiment unic. 😀
🙂 Păi, și dup-aia ce-ai făcut? După ce ai picat a treia oară… unde ai dat?
La Teologie. Un examen extrem de dificil. Cu şapte probe de concurs, desfăşurate pe două săptămâni. Şi-acolo am picat în primul an, prima sub linie, vezi, am şi eu continuităţile mele-n emoţiile unice, iar în anul următor am intrat a doua. Aşadar, am dat de cinci ori la facultate.
Teologie? De ce tocmai asta? Ce te-a determinat s-o iei pe panta asta?
Pantă, ce pantă? Facultatea de Teologie e-n Universitatea Bucureşti, alături de toate celelalte. În mod sănătos şi natural, oricine ar trebui să poată, dacă vrea, să facă această şcoală. Poate sunt oameni pe care-i interesează teologia; n-ar trebui să fie obligatoriu ca studenţii să fie credincioşi.
Mie când îmi spune cineva că a ales să facă Teologia, înțeleg că vrea să fie ori preot, ori stareță. Sau… ceva de genu’ ăsta. 🙂
Nu. Există mai multe secţii acolo: Litere, Limbi străine, Limbi clasice, Pictură, Patrimoniu cultural, Asistenţă socială. Preoţii fac secţia numită Pastorală. Stăreţia e o înaintare într-un grad funcţionăresc, dacă vrei, şeful, şefa mănăstirii. Dar nu doar funcţionăresc, pentru că monahii sunt datori cu ascultare stareţului.
Tu ce voiai să devii? La ce aspirai?
Citisem mult în zona asta, de câţiva ani buni. Eu voiam Litere, acolo unde m-am şi dus, şi voiam un fel de aprofundare direcţională în ce priveşte teologia, deşi duhovnicul meu a-ncercat să mă oprească: „Nu-i pentru tine şcoala aia, ai să te sminteşti acolo. Nu e ce crezi tu, ai să vezi.“
Totuși, tu insistaseşi de trei ori la Drept. Nu prea mi se pare aceeași ciorbă cu Teologia (Literele) 🙂
Sigur că nu. Ai mei m-au vrut avocată, asta a fost povestea cu Dreptul. Eu m-am vrut profesoară. Aşadar, m-am răzvrătit împotriva alor mei, şi rău am făcut!, şi m-am dus la profesorat… pe care nu l-am practicat niciodată. 😀
Eu nu cred că ai făcut rău.
Acum, la 41 de ani aproape, eu cred că n-am făcut bine. Avocatura chiar îmi era potrivită. Şi eu ei. 🙂
Cum ai trecut la profesia actuală? Pe care, apropo, cum ai defini-o? 🙂
Sunt scriitor şi publicist. Bine, amândouă substantivele le mutăm la feminin. Cronologic, sunt publicist şi scriitor, asta dacă luăm în calcul că literatura o public după articolele din presă. Dar şi simultan. 😉
Dar de ce regreți cariera de avocatură? Oricine poate vedea că îți place foarte mult ceea ce faci acum.
Puteam fi scriitoare şi dacă practicam avocatura. Câţi scriitori-avocaţi are literatura noastră? Mulţi. Am un fel de nostalgie după ce n-am apucat să fiu, să ştii. Aş fi fost un pledant nu bun, ci strălucit.
Dar cifra fatidică de 3 ți-a demonstrat clar că avocatura nu te vrea 🙂
Nu cumva mi-a demonstrat că habar n-aveam eu ce vreau? 🙂
Aveau părinții tăi habar mai bine, deci? 🙂
Fără doar şi poate. Este un caz clasic de rebeliune prostească. Urmările, evident, asupra răzvrătitului.
Revenind la publicistică, spune-mi: cum ai început meseria asta?
Am început prin a redacta, cu experienţa mea de cititor, textele pe care le publica fostul meu soţ, istoric şi critic de artă. Apoi, mi-a venit mie pofta de a scrie. Nu mai scrisesem de la 15 ani. Însă în mintea mea, scriam tot timpul, aşa cum fac şi acum. Cel mai adesea, scenarii de film. Am publicat primul text în 1994, în revista Contrafort. Apoi, a urmat Contemporanul – Ideea europeană.
Cum e cu Prospectul (n.r. titlu complet – Prospect de Femeie)? De ce a apărut și cum a fost primit de public? A avut ecoul pe care-l prevedeai?
Putem să discutăm de cifre? Ești la curent cu vânzările?
Ştiu că suntem deja la al doilea tiraj, primul epuizându-se după două luni de la apariţie.
Ăsta e semn de bun augur, zic eu. Să urmeze multe alte ediții.
Știu că acum e în chinurile facerii a doua cartea a ta: Mamifer. Este asemănătoare cu Prospectu’? Ce subiecte tratează și cui i se adresează?
Este, într-un fel, pentru că am scris-o tot eu. Aşadar, o carte-n stilul meu. Sunt poveşti acolo, poveşti care pot fi citite chiar şi de copii mai mărişori sau poveşti care le pot fi citite celor mai mici. Dar, în aceeaşi măsură sau chiar într-una mai mare, e o carte pentru copii mari, pentru oameni mari adică. Care tot copii sunt, nu? 🙂
Când plănuiești să o lansezi?
Cred că la Târgul de carte Gaudeamus va fi gata. Deci, în noiembrie.
Din câte știu, acum, „literalmente, nu mai faci nici doi bani”, ca să te citez. Mai câștigi vreo pâine de undeva în afară de infimul venit din vânzarea cărților? Probabil că mulți au impresia că dacă ai scos o carte și mai ai norocul să aibă și ceva mai mult de o brumă de succes, ai dat lovitura. Dar, din păcate, în România încă se moare de foame cu condeiu-n mână.
În acest moment, îmi caut o slujbă, da. Nu m-am gândit nicio clipă că voi trăi din cărţie mele. N-am fost niciodată cu capul în nori. Numai că am un handicap, Rox: fiindcă mai totdeauna am fost invitată să lucrez undeva, despre publicistică vorbesc acum, cred că nu sunt eficientă în a-mi căuta o slujbă. De fapt nu cred, sunt convinsă că nu sunt. Însă devin. Trebuie.
Desigur, nevoia ne e profesor.
Zi-ne câteva dintre publicațiile pentru care ai lucrat până acum.
Revistele Privirea şi Flacăra, am fost aproape şase ani redactorul-şef al revistei Grand’Or, sunt directorul editorial al revistei online Catchy, însă absolut toată lumea de la Catchy contribuie editorial pro bono. N-am schimbat multe locuri de muncă, Rox. În general, am stat mult pe unde-am fost.
Musai să ne povestești de Rada. Eu o știu episodic din ce mai scapi tu pe Facebook. Îmi pare o versiune îmbunătățită și mai modernă a ta. Rămâne doar să acumuleze și să-ți depășească experiența. Ea ce aspiră să fie?
Momentan, vrea să fie femeie de serviciu. Că i se pare grea clasa a VII-a şi se enervează când nu-i iese câte o problemă la matematică. Altfel, se viseză când medic plastician, nu estetician, când avocat. Câteodată, zice c-ar vrea şi să scrie. Rada este exact cum ai descris-o tu, numai că nu-i o versiune a mea. E o combinaţie între mine şi tatăl ei, a luat şi-a malaxat ce-a găsit pe la noi. E un personaj. Are umor, e deşteaptă ca focul, e frumoasă, persuasivă, despotică, drăgălaşă, cu o inteligenţă emoţională care frizează geniul. Azi-dimineaţă, i-am adus aminte de lecţii. Vrei răspunsul?
Sigur 🙂
Iată-l: „Auzi, mami, dar tu altceva decât să mă faci să mă simt vinovată mai ştii? Mereu îmi aminteşti cu delicateţe ce am de făcut. Te-ai gândit că asta mă face să mă simt mereu neterminată?“ Şi abia-n noiembrie împlineşte 13 ani.
🙂 Tu către ce profesie o vezi îndreptându-se?
Nu-ndrăznesc. Nici nu vreau să-ndrăznesc. Ce va vrea ea va fi bine, iar eu o voi susţine. Ştii ceva, Rox? Ieri am vorbit a telefon cu tatăl ei; noi doi am fost colegi de grupă-n facultate, ne ştim de-o viaţă şi ne ştim (prea) bine. I-am zis: „Fii atent, Radu, că eu mă duc să-mi caut o slujbă de femeie de serviciu la un bloc cu mai multe scări. Termin de spălat pe la unu-două, apoi mă duc acasă şi-mi scriu romanele.“ Iar el: „Doamne, de ce ne-am despărţit noi, de ce? Acum, când te pregăteşti tu s-ajungi personajul principal al filmului secolului?!“
🙂 Ce părere are Rada despre succesul tău cu Prospectu’? Cum se simte puțin cam… sub lupa celor 5000 de prieteni ai tăi de pe Facebook?
E amestecat, Rox. În parte, se bucură. În cealaltă parte, e copleşită şi nu-i convine. Se teme că mă pierde: „Mami, şi ce mă fac eu dacă te-agonizează celebritatea şi-ai s-ajungi ca Beyoncé?“ I-am explicat că n-are motive de spaimă, dar e copil. „M-apuc şi eu să te citesc, că te citesc colegii mei, şi mă fac de râs în faţa lor. Am crezut că-i destul că tu eşti dicţionarul meu, dar uite că nu e.“ Pentru Rada, eu sunt mama, şi-atât mi-ar trebui, să-ndrăznesc s-abdic vreo fracţiune de secundă, c-ar fi vai de coaja mea.
🙂 Amuzantă comparația cu Beyoncé. Ești la a doua căsnicie, deci. Prima a fost cu tatăl Radei, cu care ești în relații mai bune decât sunt alte divorțate cu ecșii lor, nu?
Nu. Cu tatăl Radei a fost a doua căsnicie, 15 ani. Prima a fost cu Vladimir, bunul şi dragul meu prieten. Cinci ani. Sunt în relaţii foarte bune cu amândoi foştii mei soţi.
Aha, deci e a treia oară când o iei de la capăt cu iubirea. Cum e omul cu care ai ales să faci asta? Ce fel de bărbat este?
Acum nu sunt căsătorită. N-o să spun că n-o să mai fiu niciodată, doar că deocamdată mă odihnesc. Am fost căsătorită jumătate din viaţa mea. Narcis este prietenul meu foarte bun, un om căruia i-am arătat de la-nceput tăvălugul Ana, aşa cum fac cu toţi prietenii mei. Nu s-a speriat, iar asta-i treabă mai mult decât surprinzătoare fiindcă nu-i uşor să ai un prieten ca mine. Ți le spune-n faţă pe toate.
Aș putea să te contrazic. Chiar este dezirabil să ai un prieten ca tine. 🙂
Dezirabil este, dar nu e uşor de dus. 🙂 Aşa că am fost două sincerităţi prieteneşti care, după un an şi jumătate, s-au gândit să transforme, pe ici, pe colo, prietenia asta. Adică am premeditat, nu s-a-ntâmplat. Am vorbit la o cafea: „Tu nu vezi că noi suntem pereche? Hai să vedem dac-o ieşi ceva. Dacă da, bine, dacă nu, rămânem cum suntem, că-i foarte bine aşa.“
Păi, știi, că relațiile care încep așa au o prognoză de reușită de 80%.
Nu ştiam. 🙂 Aşa a fost. Ne-am străduit vreo două săptămâni, nu mergea deloc, eu stăteam la birou şi-aşteptam să mi se facă vreun dor, un foc, ceva. Ni-mic. Dar el venea zilnic să mă vadă, vorbeam, râdeam, îndesiserăm vederile. Până-ntr-o zi, când a zis: „Auzi, Barton, da’ tu ştii că amoru’ e şi fizic, serafico?“. Şi-a fost. Şi gata. Ziua-ntâi. 😉
🙂 Pe bune? Îți zice Barton, chiar dacă nu ăsta e numele tău real? Mi se pare amuzant.
A, da. Aşa-mi zice. Noi ne-am cunoscut la birou, am fost colegi, am făcut adesea proiecte editoriale-mpreună. Şi n-am simţit nevoia să-i spun că pe mine părinţii şi frate-meu mă strigă Cami. Asta ere legătură numai cu familia mea. Dacă scriu de-atâta vreme sub numele ăsta, majoritatea oamenilor îmi spun aşa. Sunt Ana de o mie de ori mai mult decât Camelia.
Da’ chiar, cum ți-a venit să te strigi singură Ana Barton din Camelia Lilea?
Din cauza prea multor l-uri, numele meu nu se-nţelegea, iar atunci nu era internet, presa se făcea la telefon şi pe teren. Şi nu pricepea nimeni numele, iar în ziua-n care l-am repetat pe litere de peste zece ori, am decis că-mi trebuie un nume cu aplicabilitate practică. Şi-am plecat să-i iau interviu prinţului Ghika. Pe drum, când m-am urcat în autobuz şi s-au închis uşile, mi-a venit numele ăsta-n cap: Ana Barton. Un nume uşor, consoane-ciocane. Foarte util, nimeni nu-ntreabă a doua oară, se-nţelege din prima. Deja de multă vreme m-am identificat cu el, sunt completamente Ana Barton.
Zi-mi cum este treaba cu social media, cam cât la sută din succesul Prospectului se datorează acestora? Presupun că ai primit feed-back din partea oamenilor pe Facebook. Ce fel de reacții a stârnit?
Mult, foarte mult, cel mai mult. Aşa, pe feisbuc, s-a răspândit vestea c-am scos o carte, c-o scot pe-a doua. Primii oameni care au cumpărat cartea sunt prietenii din lista de feisbuc. Tot de la ei am şi primele impresii. Acum, îmi vin în listă oameni care-au văzut emisiunea lui Dan C. Mihăilescu, „Omul care aduce cartea“, la PRO TV. Sau dintre cei care au citit recenziile apărute în revistele literare ori în presa centrală.
Eu îmi aduc aminte că te-am văzut la Schimbă Vorba a lui Lucian Mîndruță. Și am făcut legătura cu omul fain din lista mea, din statusuri, cu oama de la el din emisiune, puțin golănoasă (mi-ai părut atunci), dar elegantă în același timp.
Cu Lucian, am fost cuminte ca o sobă vara. Mi-a plăcut mult la el şi cu el, dar era prima mea emisiune şi m-am speriat de faptul c-aş putea avea trac. N-am avut, dar spaima că l-aş putea avea m-a consumat teribil. Aşa c-am fost niţel neeu. 😉
Criticii te-au primit bine? Sau te-au luat la bani mărunți, literă cu literă? Cred că ai avut temeri mari în ceea ce-i privește. Îmi închipui că orice debutant are.
Sigur c-am avut. Încă am. Eu nu mă simt debutantă fiindcă nu mă mai lasă vârsta să mă simt. Îmi public textele pe internet de patru ani, aşa că apariţia între coperte n-o pot simţi ca pe un debut. Prospectu’ are cronici foarte, foarte bune. La fiecare carte mă voi teme de critici. Ştii de ce? Fiindcă sunt unul dintre ei, chiar dacă nu unul consacrat. Am scris zeci de cronici de carte şi încă mai scriu. Ochii criticului sunt unii pe care şi să vrei să-i mai scoţi vreodată, tot nu mai ai cum, odată ce ţi-au crescut. Aşa cum sunt şi ai redactorului.
Ana, mai citesc românii? A devenit din nou la modă cititul? Acum, văd că e un trend să citești autorii contemporani pe care-i poți găsi pe Facebook și cărora le poți cere socoteală cu „ce-ai vrut să zici acolo”? Cum ți se pare treaba asta?
Ah, ce-ntrebare mişto! Dacă feisbucu’ îi face pe oameni să reînceapă să citească, atunci slavă feisbucului! Acum, vorbesc despre cei care se luaseră cu ale zilei şi nu mai luau cartea-n calcul. Altfel, cititorii de cursă lungă rămân constanţi. Chestia asta cu cerutu’ socotelii e ca aia cu scoaterea socotelii. 😀
🙂 Nu m-am gândit la asta din punctul ăsta de vedere. 😀
Faptul că poţi să ceri socoteală unui om, că tehnic ţi se permite asta, te determină să-ţi exerciţi acest drept mai abitir decât pe ăla de vot. Iar dacă eşti nervos ori ai tras o duşcă, e, stai, că vede el, scriitorul, ce-i pot eu vărsa-n subsolul textului. Însă există şi o parte foarte frumoasă. Găsesc uneori nişte comentarii extraordinare. Fie că sunt mărturisiri, fie impresii de lectură, mă emoţionează ce pot spune oamenii, cât de frumos se pot ei deschide faţă de ei, nu faţă de mine. Eu nu sunt decât un martor. Scrisul meu e un fel de turnesol pentru unii oameni.
Foarte frumos spus „turnesol”. Ai reușit să dai poezie cuvântului. 🙂 Încotro crezi să se îndreaptă viața ta profesională? Vrei să te dedici întru totul „meseriei” de scriitor? În ce direcție vrei să evoluezi?
Scriitor sunt, că altfel nu ştiu. A durat ceva până să-mi dau seama că scriu fiindcă mă doare dacă n-o fac, mă doare-n piept, ca atunci când vine ceva peste tine şi nu ştii cum să-i faci faţă. Aşa c-o să scriu, da. Altfel, vreau să mă fac adecvator, Rox. Adecvator de oameni la contexte. Știu, nu e-n niciun nomenclator de meserii, însă eu asta ştiu să fac foarte bine şi-o s-o fac, indiferent ce subnume poartă: publicistică, PR etc. Să n-aud de coaching, dezvoltare personală şi alte băşcătănii care-au adus o nouă limbă de lemn peste noi. Amu, tătă lumea are un pui de limbaj psihologizant într-un colţ de creier. Vorba fie-mii: „Ce e, mami, eşti frustrată? Găseşte-ţi, dragă, o pasiune nouă.“ Şi i-am zis şi eu: „Rada, ce-nseamnă frustrată, mamă?“. Iată răspuns: „Nemulţumită de viaţă.“ Acum ştie ce-nseamnă şi nu-i mai place. 🙂
Care este agenda socială pe care o ai acum? Ce evenimente? Știu că ai programate niște lansări de carte. Una este pe la Cluj, nu?
Joi, pe 9 octombrie, plec la Cluj împreună cu Cristina Nemerovschi şi Alex Voicescu. Şi cu stăpâna mea, Rada. Eu şi Cristina ne lansăm cărţile sâmbătă, pe 11 octombrie, la ora 16.00, la Librăria Book Corner din Cluj. Mergem acolo la invitaţia revistei Tribuna, oaspeţi la aniversarea acestei publicaţii despre care eu am învăţat la şcoală, un reper cultural în publicistica românească de la-nceputuri şi până azi, o revistă c-o longevitate ameţitoare.
Sunt sigură că nu este nevoie să-ți urez succes, dar să știi că ți-l doresc din tot sufletul. Mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu tine. Rezultatul este că acum, când te mai întreabă cineva „și totuși, cine este Ana Barton?”, e mai simplu să-l trimiți la acest articol. 🙂
Da’ mie! Nici n-am simţit c-am scris, parcă aş fi tastat cu buzele, aşa de „vorbit“ am curs cu tine. Fără niciun dubiu, numai interviul ăsta poate răspunde întrebării existenţiale de-o puseşi. 🙂 Îţi mulţumesc mult, Rox, pentru seara asta trăită pe nemachiatelea. 😉
Îți mulțumesc și eu pentru că-mi mulțumești, cum ar spune excesiv-de-politicoșii suedezi ;). S-auzim de la foarte bine-n sus!
————-
*un dialog spontan între Roxana Costea (alias Făi Doamno) și Ana Barton
**pe Ana o puteți găsi și aici www.anabarton.ro
credite foto: Narcis Pop