Poate mai tineti minte joaca aceea puerila, a carei semnificatie nici macar nu o desluseam pe-atunci, cu-atat mai putin nu o intuiam, cand strigam pe cete “tara tara vrem ostasi !!!”… Si daca tot am intrat in Europa (de parca n-am fi fost acolo nicicand…) si ne-am aliniat la cerintele armatelor moderne, balansand intre doua continente cu sau fara voia noastra, jocul s-a transformat in deja decenalul “counter strike” iar armata cea adevarata a devenit una de profesionisti (?)…
In timp ce marea majoritate a “intreprinzatorilor romani” isi gasesc ceva copaci de doborat in nordul geros al Canadei, masline de cules din padurile Greciei, pui de abatorizat in atelierele mancarii din Germania, babe si mosi de sters la c.. in Marea Britanie, Franta sau Italia, si evident omniprezentele capsuni si struguri de cules in Spania, militarii nostri pornesc spre “teatrele de operatiuni” de aiurea, manati de aceleasi motivatii mercantile. Drama este ca acolo afla ca nu mai este vorba de un joc si nici de o joaca… Personajele “piesei” (daca tot e “teatru”) sunt cat se poate de reale, iar oamenii buni devin oameni rai pentru cealalta tabara, si lupta se desfasoara in consecinta, adica pe viata si pe moarte… La intoarcere, toti devin subiecte de stiri senzationale, indiferent ca se intorc pe picioarele lor, sau pe mainile camarazilor… Mai primesc ceva solde ca prima (functie de imprejurari), ceva avansari in grad, si incep pregatirea pentru urmatoarea misiune. Unii in oastea romana… altii in oastea Domnului…
Oare sotiile care-si petrec pe ultimul drum dragostea si speranta ramase undeva departe pe coclauri, pot sa se numeasca “vaduve de razboi”? Sau si ele sunt victime ale aceleiasi epoci in care “ochiul dracului” vede mai bine dacat “Ochiul Domnului”?