frica de liniste

una din putinele chestii ce le apreciez la Bucuresti e agitatia. Faptul ca aici toata lumea alearga, faptul ca toata lumea se impinge, faptul ca e un freamat continuu, faptul ca se aud masini, trafic, caldura, aere conditionate, claxoane, telefoane, muzica, manele, faptul ca bate vantul puternic, faptul ca la Unirii niciodata n-ai loc sa arunci un ac.

Mi-e frica de liniste. Cand eram mai mic, nu puteam sa adorm daca in capul meu nu ascultam radio. Asa dormeam eu bine, asa puteam sa visez. Nu ma trezeam decat la momentul potrivit.  Acum, nu pot sa dorm daca calculatorul meu e oprit. Daca n-as auzi ventilatoarele care sa zumzaie constant as fi atent la tot soiul de zgomote ce vin din afara sau din casa, sau de pe casa scarii sau de oriunde.

Linistea o percep ca pe o singuratate dureroasa. Daca e liniste inseamna ca ceva este in neregula, inseamnac a ceva nu functioneaza, inseamna ca … ceva este… fara suflare …  Daca e liniste inseamnac a ori s-a intamplat ceva grav, ori e linistea de dinaintea furtuii.

Scriu pe blog iar televizorul merge din intertie, atragandu-mi atentia doar o stire violenta sau o imagine care rupe.