Prost construit sau nu, distrus sau pradat?
Imi amintesc de filmele de pe vremurile aurii ale Bucurestiului, despre cum se muta lumea de la tara la Bucuresti, voioasa si entuziasta. Atunci s-au construit blocurile astea, atunci s-au format familii, atunci era forfota cea mare din Bucuresti. Atunci orasul era in floare. Era frumos.
Acum ploua. Bucurestiul sufera, plange la fel ca norii, e trist si cu un aer ingreunat. La fiecare adiere de vant copacii mai pleaca cate putin coroana. Dupa care pica de tot. Pica pe masini, pe tramvaie pe ce le pica in cale. Blocurile sunt din beton, ele rezista pentru ca permit sa intre frigul in case, pentru ca au crapaturi, pentru ca nu sunt izolate termic. Atunci cand ploua, blocurile plang si ele. Dupa care leapada fatada pe ce apuca, pe masini, pe trotuare, peste oameni.
Bucurestiul e un oras care la 35 – 40 de ani, are deja parul alb, e deja prea batran si isi lasa astfel cate putin, de fiecare data, cate ceva din frumusetile sale. Azi mai cade un pom, maine mai dispare un parc, mai deraiaza un metrou, poimaine mai cade un bloc, sau explodeaza cate un apartament.
Un om care la 35 – 40 de ani e deja alb tot a suferit un accident, a avut probleme cu nervii, sau a avut o viata mult prea intensa si mult prea obositoare. Asa se intampla acum cu acest oras. El incearca mici restaurari, la fel ca un barbat care la varsta asta se da cu creme pentru a ascunde riduri si suparari … e deja prea mult, iar ridurile se observa in fiecare strada facuta praf. Firele albe se vad in fiecare copac ce pica. Parul lipsa se vede in fiecare caramida desprinsa dintr-un bloc comunist.
Bucurestiul moare incet. Stie ca ii vine sfarsitul. Acum … depinde de … noi ca sa putem sa il renastem, sa il intinerim sau sa ii sugem ultima seva de putere, asa cum facem deja acum. Eu cred ca vom ucide orasul asta, iar apoi … il vom parasi fara sa ne uitam inapoi.