Băi, nouă chiar nu ne e ruşine?
De atâţia ani aşteptăm ca străinii să vină să ne civilizeze. Să ne dea bani, să ne crească orfanii, să-i educe pe aurolaci, să ne ridice padocuri, să ne elibereze urşii închişi în cuşti de 4 mp, în grădini zoologice. Cum de ONG-urile străine pot, iar noi ca stat nu?
M-am săturat până peste cap de scuza “nu sunt bani”. Cum nu sunt?! Uită-te la ce maşini circulă pe străzi, ce vile se ridică, câţi bani se sparg în cluburi. Mi se ridică părul pe ceafă când îmi amintesc că fiecare contract ilegal făcut din banii publici înseamnă furt din banii mei, din munca mea, din timpul meu, din viaţa mea. Ar trebui să fie pedepsiţi. Şi cei care fură ştiu asta. Si autorităţile ştiu. Şi aleşii ştiu. Toţi ştim. Şi cu ce ne ajută că ştim?
Oare vreunul, unul singur, dintre cei care au furat din banii noştri s-a gândit vreodată că a “contribuit” la moartea unui bolnav de cancer pentru că n-au mai fost bani pentru tratamentul pe care îl urma? O dilemă de om naiv, desigur.
În schimb, nouă ăstorlalţi ni se umezesc ochii când vedem reclame motivaţionale, după care ne ştergem mucii cu mâneca puloverului şi căutăm o emisiune de scandal, de cancan. Un adevărat supliment pentru înrărire, înstrăinare.
M-aş alătura unui sistem, unei mişcări, unui ONG. Aş merge să urlu cu ei în faţa Parlamentului, să schimb România, să fac ceva, să nu mai stau cu mâna-n sân. Mi se stinge avântul când mă gândesc că sunt multe şi mărunte, la fel de dezbinate ca şi noi şi că şi în cazul lor există suspiciuni de deturnare de fonduri. Nu e suficient că mă fură statul, să-i îmbogăţesc şi pe ei din banii mei, din munca mea, din timpul meu, din viaţa mea?!
Clasa politică nu mă mai reprezintă de ani buni. Şi nici nu cred că m-a reprezentat vreodată. Fac icter când aud c-am fost generaţia de sacrificiu şi cobaiul perfect. I-am lăsat pe alţii să se îmbogăţească pe spinarea mea, din banii mei, munca mea, timpul meu, viaţa mea.
Încă de azi mi se spune că ar trebui să fiu mândru că sunt român. Mândru că ce?! Că avem o ţară în care unii prosperă pe spinarea proştilor care-şi plătesc taxele?! Că din salariul meu aproape jumătate se duce la stat, însă merg la medic doar dacă am bani la ciorap?! Că avem maşini de ultimă generaţie şi nu avem de unde să mergem cu ele?! Că unii sparg sute (mii) de euro prin cubluri, bani primiţi de la “tăticu” care face afaceri cu statul?! Că sunt un miliard de probleme şi că primul om în stat stă şi se jigneşte prin intermediul presei cu cel de-al doilea om în stat şi cu şeful Guvernului. Că până şi ăia pe care i-am “ales” bagă mâna adând în buzunarul meu?!
Nu vreau ca şi mâine să-i văd rânjind la TV, deschizând gura, nespunând nimic, când în nu ştiu ce cătun din ţară o mamă (ce are salariul minim pe economie) şi-a hrănit copiii pentru a doua săptămână la rând cu mâncare de cartofi.
Mi-e atât de ciudă, de ruşine, de scârbă. Stiu că putem mai mult de atât. Până atunci, n-am nici un motiv să fiu mândă de naţia mea. Păcat de istoria pe care o avem. O face de râs. Asta nu mă opreşte însă să-mi iubesc limba, părinţii, locul în care m-am născut, oamenii despre care ştiu că încearcă la nivel micro să schimbe ceva. Ăsta nu e patriotism, ci pur şi simplu sunt un produs al hazardului născut aici.
Aş vrea să arăt cu degetul către cineva pentru ceea ce simt. E vina mea pentru că nu fac nimic, a voastră pentru că staţi şi vă uitaţi unii la alţii, a aleşilor pentru că ne tratează ca pe nişte gunoaie, a străinilor cărora li se face milă de noi şi ne mai aruncă un os, în loc să ne dea două peste bot.
