This is how your e-mail finds me
Cum am fost aproape să rămân fără picior, după ce am căzut pe părtie
Cine ar fi crezut că dacă aluneci pe partie și este vânt puternic, poți cădea. Iar dacă și anume cazi, se pot alinia astfel planetele încât să nu fie o simplă căzătură unde te împrăștii puțin, ci te poți trezi cu piciorul amputat. Dar stai sa vedem de ce a fost atât de periculos și mai ales, unde s-a întâmplat.
Stațiunea Stubai din Austria
Stațiunea asta din Tirol, e un fel de Sinaia. Satțiune de ghețar, cu zapada multă perioadă a anului, cu multe facilități și părtii, dar și prețuri acceptabile, atunci când vine vorba de skipass și cazare. Practic am reușit să găsim cazare la un preț decent pentru 7 nopți, fix în perioada de Revelion, iar skipass-ul e cam la fel ca prețurile de la noi.
Diferența dintre noi și ce e acolo, e că noi avem părtii de 600 de metri. Ei au partii de 25 de kilometri. Diferența e că noi avem telescaune la Sinaia cu 4 locuri, unde se urcă divele câte una sau câte două, fapt care generează cozi de minim 40 de minute la urcare. Ei au telescaune cu scaun încălzit de 8 – opt – locuri, unde te sui opt, pentru că vrei să ajungi repede sus și așa mai cunoști și oameni noi. Iar coada la urcare a fost de maxim 15 minute.
Partiile sunt majoritar albastre, dacă tot am zis că e stațiune de familie. Dar ce este albastru în Austria, în Tirol, este minim roșu la noi. Practic ai porțiuni de înclinare destul de serioasă, porțiuni unde anul ăsta zăpada nu a fost suficientă și a ieșit la iveală gheața albastră a ghețarului. Să te dai pe gheață de ghețar e o senzație specială, pentru că nu ai practic niciun fel de control al alunecării, poți doar să aluneci.
Serviciile de pe partii sunt exemplare. Aici mă refer la mâncare și restaurante, unde dai 200 de lei aproape pe un prânz, dar e atât de hrănitor, încât nu mai ai nevoie nici de cină apoi. Parcarea este uriașă, dar au și linii de autobuz gratuite – complet gratuite, în sezonul de iarnă, care te cară din fața hotelului până la scara rulantă de acces la telegondolă.
Cum m-am accidentat
Alpii nu sunt niște munți simpli. Simpli sunt munții Bucegi. La noi te sui pe munte și poți să te dai de-a dura, ajungi undeva. În Alpi este puțin diferit.
Totul la început părea o zi foarte interesantă de schiat, chiar dacă era frig și se anunțau câteva rafale de vânt. De fapt acest lucru a fost cred că cel care m-a accidentat: o rafală de vânt foarte puternică, iscată din senin. Pentru că ești la 3000 de metri, există momente când vremea se schimbă foarte repede, iar rafalele de vânt pot apărea din neant și pot fi foarte violente.
Practic, în timp ce coboram, eu cred că am fost surprins de o rafală de vânt destul de tare, cu transport de zăpadă, astfel încât cred că asta a fost ce m-a dezechilibrat sau pur și simplu m-a ridicat de pe pârtie și m-a trântit acolo. Am căzut așa cum se cade, doar că de data asta căderea a fost puțin mai dureroasă. M-au ajutat niște oameni să mă ridic, părea că sunt ok, doar o căzătură și am continuat să alunec pe schiuri până la bază, acolo unde era oprirea. Pe Strava, ultima viteza înregistrată de aplicație a fost de 21km/h. Aș putea zice că nu aveam viteză prea mare, dar totuși e periculoasă.
Am crezut că îmi revin în 10 minute și că nu este piciorul chiar așa de rău, până când după 10 minute, deja nu mai puteam să calc, iar durerea devenise nu că insuportabilă, la nivelul în care îmi venea rău de durere.
Pe munte au un serviciu de emergency. A nu se compara cu Salvamont, că nu există așa ceva. La serviciul de Emergency s-a uitat un nene la piciorul meu, a zis că nu e rupt, dar că mă dă jos de pe munte și să mă duc la dispensar – nu la spital – la dispensar.
Ca să mă dea jos de pe munte, m-am simțit ca un VIP. M-au pus în scaun cu rotile, au oprit gondola, m-au suit în gondolă, am coborât, iar jos au oprit iar gondola ca să mă debarce pe mine, în timp ce toată lumea ce rămăsese blocată în gondolă putea să vadă că din cauza mea s-a oprit gondola.
Ca să mă duc la dispensar, am așteptat jos la gondolă, în frig ca să vină Anca cu mașina care era parcată în altă parte. Aici am greșit, trebuia să chem ambulanța și să mă ducă direct la spital și nu la dispensar. Combinația pe care o au cei de la emergency de pe munte cu dispensarul e că dispensarul costă. Adică dacă te duci la spital cu ambulanța, intri pe procedură de urgență. Dacă te duci la dispensar, e mai aproape, e local, dar ei mi-au zis: bună ziua, 450 de euro. Și apoi au chemat ambulanța care m-a dus de urgență la spital.
Ce este Compartiment Syndrome și de ce exista riscul să am piciorul amputat
Diferența dintre spitalele de acolo și ce se întâmplă la noi e că acolo au locuri la urgență. La noi stai pe hol, până vine cineva să te bage în seamă. În Innsbruck la Tirol Kliniken am intrat direct din ambulanță, pe un pat de spital, direct în rezerva U5, la UPU, iar acolo abia a venit cineva să mă vadă.
Pentru că aveam dureri foarte mari și pentru că am avut norocul să fie pe tură unul din medicii specialiști ai spitalului care să își dea seama de condiția mea, am ajuns să fiu operat de urgență. Dar înainte de toate doctorul mi-a zis: îți administrez un calmant, dacă în 10 minute nu trece durerea, o să fim nevoiți să te operăm. Eu eram ok, nicio problemă, am un picior rupt, poate așa doare dacă e rupt, hai să îl operăm că am auzit eu că se pun 3 șuruburi și plec repede acasă. Doctorul a zis că nu. După 10 minute cum nu a trecut durerea, doctorul a spus că am Compartiment Syndrome, o afecțiune ce se întâmplă în cel mult 10% din cazuri și dacă nu este tratată imediat, pot avea piciorul amputat. Ce înseamnă imediat, adică operație. Ce înseamnă Compartiment Syndrome, uite ce știe un GPT.
Sindromul compartimental este o afecțiune medicală gravă care apare atunci când presiunea din interiorul unui compartiment muscular (un grup de mușchi, nervi și vase de sânge înconjurate de o membrană groasă numită fascia) crește la un nivel periculos. Această creștere a presiunii poate apărea din cauza umflării sau a hemoragiilor în interiorul compartimentului, de obicei după o leziune traumatică, cum ar fi o fractură sau o zdrobire.
Simptome:
- Principalele simptome ale sindromului compartimental includ:
- Durere intensă, care nu se ameliorează chiar și după administrarea de analgezice.
- Umflături și tensionare a zonei afectate.
- Amorteală sau senzație de furnicături în zona afectată.
- Piele palidă sau rece la atingere.
- Slăbiciune musculară sau dificultate în mișcarea zonei afectate.
Cauze:
- Cauzele frecvente includ:
- Leziuni traumatice (fracturi, lovituri puternice).
- Arsuri severe.
- Exerciții fizice intense (mai ales la nivelul gambei).
- Complicații post-chirurgicale.
- Leziuni prin compresie prelungită.
Tratament:
Sindromul compartimental este o urgență medicală și necesită intervenție imediată. Dacă nu este tratat rapid, poate duce la lezarea permanentă a mușchilor și nervilor sau chiar la amputare. Tratamentul standard este fasciotomia, o procedură chirurgicală în care se face o incizie în fascia pentru a reduce presiunea și a restabili fluxul sanguin.
Practic eu am avut 3 simptome din 5, ceea ce l-a făcut pe doctorul care m-a văzut să mă trimită în maxim 20 de minute în operație. Aveam durere intensă, piciorul umflat (explodase înauntru, normal că era totul umflat), nu puteam să mișc degetele. Încă nu pot, sper să revină.
Operație și tratament în Austria
Cum în 20 de minute am fost direct operat, am avut nevoie de anestezie generală. După anestezie (prima în viața mea) m-am trezit, am făcut poză la un ecran de lângă pat, unde scria ce tratamente și ce medicamente mi s-au administrat.
Am stat 6 zile cu operația de Compartiment Syndrome deschisă, dar și cu piciorul în gips, pentru a nu-l putea mișca, pentru a putea să fie fix locul unde e tibia ruptă, dar și pentru faptul că fiind cu operația deschisă să nu afectez nimic acolo. Practic, de la genunchi în jos, eram tăiat, lăsat deschis, sigilat și cu o pompă de vacuum care trăgea sângele și ce mai ieșea din zona afectată. Practic am avut o sângerare internă destul de puternică. Pompa de vacuum umplea la un moment dat un recipient de 500 ml de sânge în 12 ore.
În spital stingerea se dădea la ora 20, iar la ora 5 era trezirea. Atunci veneau asistentele să ia tensiunea, să ia analize de sânge, să ia temperatura, iar la ora 7, în zilele lucrătoare, o comisie formată din mulți doctori și toate asistentele de pe etaj veneau în fiecare salon să verifice ce fac pacienții, cum se simt și să ia decizii despre tratament. Acela e momentul când poți să pui întrebări, să ai idei, să ceri lucruri, iar doctorii sunt mai mult decât deschiși și binevoitori să îți răspundă.
Ghinionul a fost să fiu și intr-o perioadă foarte aglomerată pentru spital. Tirol Kliniken se laudă că are 1.2 milioane de clienți în fiecare an. A doua zi după ce m-am accidentat eu, aterizau elicoptere pe spital odată la 10 minute. Atât de aglomerat era. Nu știu câte ambulanțe veneau, dar traficul de elicoptere era mai proeminent. Și cu toată perioada asta aglomerată, deși la 7 dimineața doctorii spuneau că mă operează pentru a închide compartimentul și pentru a pune șuruburi în tibie, pe la 9 reveneau să îmi zică că sunt alte cazuri mai grave și că nu e loc în sălile de operație.
Am reușit să prind loc la următoarele operații, la 6 zile după prima operație. Iar doctorii mi-au spus de la început ce scenarii au, la ce să mă aștept, la ce se va întâmpla mai târziu.
Pentru că următoarele operații nu mai erau urgențe, am putut urma fluxul standard de oameni pe paturi care merg la operații. Și eram atât de mulți, încât la anestezie stăteam în coadă, așa cum stau mașinile în coadă la drive thru. Chiar am glumit cu doctorii înainte să mă adoarmă, că stăm la coadă ca la KFC.
Operațiile nu au fost ușoare, judecând după durata cât am stat pe masa de operație. Adică am intrat la ora 10, iar pe la ora 14 încă nu ieșisem. A venit Anca la spital să vadă ce se întâmplă cu mine de ce nu ies din operație și doctorul de legătură i-a putut arăta imagini (sper că live) cu mine pe masa de operație și ce îmi fac doctorii ăia acolo. Partea bună e că nu am avut nevoie de transfuzie de sânge cât am fost în cele 3 operații, deci înseamnă că am avut de unde, producție proprie.
Am spus doctorul de legătură. Asta e o chestie ce nu o să o vezi în spitalele de la noi prea curând și mi s-a părut extraordinară.
Pe butonul roșu când chemi asistenta, ca pacient poți apăsa oricând la orice oră din zi și din noapte. Colegii mei de salon apăsau când voiau cele mai multe tampenii, eu apăsam doar când aveam chiar nevoie de ceva esențial: gen să merg la toaletă sau să am nevoie de un doctor sau de un ajutor sau să schimbe un pansament sau recipientul din pompa de vacuum. Așa eu aveam acces la orice asistentă, dar și la orice doctor era pe tură.
Culmea, am înțeles că prima operație pe care am făcut-o, a fost realizată de unul din doctorii care erau pe tură, iar cele două operații de reparare a compartimentului, de închidere a lui și de reparare a tibiei au fost făcute de domnul profesor, șeful clinicii.
A fost un weekend când am avut ceva problemă, iar asistenta a chemat doctorul care era de serviciu, niciunul din doctorii care m-au vizitat până atunci. Acesta a spus că nu e doctorul meu, dar că știe de cazul meu, pentru că acesta a fost documentat și prezentat în anunțurile interne ale spitalului.
În acest timp doctorul de legătură este o persoană care nu se ocupă clinic de cazul meu, ci se ocupă de acte. Se ocupă de relația cu rudele, se ocupă de relația cu asiguratorii, se ocupă de lucrurile secretare și de management logistic pentru mine. Eu am vorbit o singură dată cu doctorul de legătură, când mi-a adus să semnez actele de internare, unde spunea că în sistemul austriac de spitalizare, pacientul plătește maxim 2200 de euro, iar o noapte de cazare costă în coplată 22 de euro în salon cu alte persoane sau 32 de euro în salon singur, doar 24 de ore.
Când o să avem și noi doctori de legătură, atunci vom putea sta liniștiți că doctorii care au grijă de noi, sigur se ocupă de noi, nu stau să scrie acte, rețete sau alte prostii.
După operație am rămas cu pompa de vacuum care să strângă cât poate un picior extrem de umflat, care este tăiat pe jumătate. Am avut și o grefă de piele, recoltată de pe coapsă și pusă între genunchi și gambă, pentru a închide acolo operația.
Când m-am simțit mai bine am tot început să le cer doctorilor să mă trimită acasă, iar ei se tot mirau de ce vreau să plec atât de repede. Păi aveam o cazare care era peste buget și care totuși costă. Aveam să aflu când am venit la București de ce voiau austriecii să mă mai țină în spital. Ei foloseau o metodă umedă de recuperare, în timp ce în spitalele de la noi, noi suntem barbari și folosim metode mai barbare, mai altfel.
Transportul spre România
Orice asigurator nu e interesat de ce ai pățit, ce accident ai avut, care e starea ta de sănătate, ci mai degrabă să vii acasă. Mort – copt, asiguratorul te vrea acasă. Din acest motiv doctorul de legătură din Austria, cel care ținea legătura cu asiguratorul, dar și managementul spitalului au reușit să convingă asiguratorul că nu e atât de simplu precum cred ei sau cum credeam eu. Bine, eu și acum cred că e atât de simplu dar nu e chiar așa.
Transportul spre România a fost organizat de asigurator, cu ambulanța din Innsbruck până la Floreasca. Asiguratorul a decis Floreasca, deși ar fi fost și alte spitale mai specializate în picioare rupte și compartiment syndrome, dar și Floreasca are o secție foarte bună de ortopedie.
Transportul a fost efectuat de MediUrg, un serviciu de transport internațional de pacienți, dar și spital privat din Prahova. Am venit cu mașina asta.
Oamenii de la MediUrg nu numai că au fost atât de mișto, ci au oprit chiar și la BurgerKing pentru că îmi era foame și au refuzat să le dau banii de mâncare. Adică eram … oook. Am avut o echipă de 2 șoferi, o doctoriță și o asistentă care au plecat cu 1 zi înainte din țară către Innsbruck, au ajuns la spital la ora 12. La ora 13 am plecat spre România, iar a doua zi dimineață la ora 8 eram la Floreasca. Da, fără pauze, fără oprire. Șoferii lor se schimbau odată la câteva ore pentru ca să nu apară oboseala la volan, dar în rest transportul a fost direct.
Tot timpul a fost cineva cu mine în spate și au avut grijă de mine să nu mă doară, să fiu confortabil, să fie cald.
România cea barbară
Mi-a spus asistenta de la Floreasca că noi suntem mai barbari, nu aplicăm aceleași tratamente cum aplică austriecii pentru repararea unei grefe de piele. La noi se lasă să respire, se va face o coajă și o să lase urme.
Doctorii de la Floreasca în schimb și toate procedurile au fost foarte asemănătoare cu cele din Austria. Pe proceduri suntem acolo. Mai avem probleme la dotări și spațiu.
Dacă în Austria eram 3 în salon de 4 paturi cu spațiu cât un apartament de 3 camere, la noi eram 3 paturi într-o cameră cât o rezervă cu un singur pat în Austria. Acolo aveam aer și filtre de aer în fiecare salon, dar și calorifere fierbinți, la București exact în ziua când am ajuns eu spitalul a rămas fără căldură pentru că erau nu știu ce lucrări pe stradă la o țeavă de gaze, iar aerul condiționat nu funcționează.
De asta am venit acasă cu o mega răceală, ca să fie top, la top peste tot ce am pățit.