Și totuși nu am murit

Pe 1 martie am fugit din România. Am stat eu și m-am gândit bine. La vremea respectivă acolo nu mai era nimic de făcut. Presa din România e în prăbușire gravă, iar articolele care răzbat pe internet și anunță distrugerea presei românești, nu spun tot adevărul. Probabil pentru că nici nu îl cunosc. Eu trag semnale de alarmă de ani de zile. Dar așa se întâmplă atât timp cât activitatea asta nu are parte de o lege care să o protejeze. Activitatea de informare a presei.

La finalul anului trecut am trecut prin cea mai nasoala depresie prin care poate trece cineva. Nu mi-am revenit nici acum. Mulțumesc M.

Partea nasoală e că după ce am plecat, toata lumea s-a comportat ca și cum aș fi murit. Și s-a aplicat regula aia de la țară. A murit Piticu, să îi luăm casa, să îi luăm nevasta, să îi luăm mașina, etc.  Așa se întâmplă la țară. A murit cineva, imediat sar toți pe moștenire, pe pământ și te mai miri cum. Și dacă vreau să mor, am soluții.

Știți ce am învățat în astea două luni? Că pot să fiu liber. Simplul motiv că sunt în depresie și că am avut parte de  valul ăsta de renegare, stupidă și gratuită din partea multora, m-a făcut să nu mă mai gândesc la toate calculele ce se fac înaintea oricărei decizii.

Când zic liber, zic un singur lucru. Nu sunt angajatul nimanui. Nu mă plătește nici o agenție, că toți s-au trezit șmecheri și deontologi și mi-au dat în cap fără să mă întrebe măcar cum mă cheamă. Ați citit articolul precedent. Și pentru asta pot să îi critic pe toți acum. Și nimeni nu are ce să îmi facă. E problema lor de imagine, nu a mea.

La fel ca Zoso, descopăr viața la curte. E frumoasă. Cu plusurile și neajunsurile ei. Și descopăr iar că dacă te sui in mașină și conduci două ore intr-o direcție oarecare, descoperi locuri mișto. La prețul combustibilului din România nu-mi mai puteam permite.